Danubius Universitas, Vol 1, No 2 (2019)


iPOSTAZE LIRICE



Coriolan Pãunescu1



Icoană în destin

Mamă, te văd în aburul de pâine caldă

sub cerul ce-amiroase a vin de viţă rară

ori poate-n aerul ce chipul tău îți scaldă

lângă fântâna veche de vârstă seculară.

Și vezi, deasupra-n lan cum zboară cucul

când iată macii roșii se scutură de floare

și dintre văi adânci trimite o boare nucul

de iod şi împărtășire profund înnoitoare.

Și cum stai dreaptă în mareea de lumină

și-n viul întuneric din noaptea-ţi selenară,

te văd ca o prințesă prin lumea ta străină

ori o icoană blândă din amurgiri de seară.

Și cum privesc spre rama goală din perete

îmi spui că-i parcă locul în ea să mi-te-așezi

într-un chenar format din patru linii drepte

care în lumea noastră te-ndeamnă să visezi.

Și totuși nu pot face minuni privind spre tine

deși-s mirat în taină de chipu-ţi slab și blând

dar nici cuvântul magic, prevestitor de bine,

nu-l pot rosti în trepte ori până-n cer urcând.










Lumina pe frunze se rescrie

În peretele alb priveşte tabloul cu roze

iluminând prin sepalele verzi şi tardive

unde iubirea urcă-n talazuri de-osmoze

şi noaptea se şterge-n dungi succesive.

Știu că n-ajung chemările pânzei în sine

când umbre-n celule vorbesc de dezastre

iar covorul pictat în reci și-nroșite rubine

mai schimbă iar faţa povestilor noastre.

Panoul de verde e scris pe frunze cu nume

intrate în gând şi în trupuri vechi împlinite

dar iată cum vremea ni s-așterne pe urme

aflate-n genomuri tardiv şi strict primenite.

Iar sus toate stelele sunt parcă răsfrânte

în planuri ce vor străpunge marele nord,

cărări deschizând prin spații mai strâmte

cu diastole pulsând într-un altfel de cord.



Abstracţiuni tutelare

În trista lui hlamidă tot galbenă și lungă

un tânăr înger s-a întors străin spre mine

şi-n minte-i aud glasul ce-ar da să plângă

că-n umărul din lut s-a tot închis pre sine.

Şi steaua însoţindu-l în cerul fără margini

clipeşte dârz prin geana-nsorită şi rotundă

reaprinzând în suflet atâtea vechi imagini

ce-n limpedea lumină e gata să pătrundă.

Şi-n vremea ce-l urmează-n arhaica umbelă

mult însorite valuri nasc murmure barbare

pe când în noapte dalbă o undă prea rebelă

pătrunde-n seara vidă cu-a umbrelor mirare.

Apoi, în haina de-argint, cu o steluță-n mână,

pe drumul robilor gătit cu înflăcărări de astre,

el pare că-i desprins din vremi ce vor s-apună

când marile înalturi urcă-n eternități albastre.



Peste nori cenuşii

Ascultam vorbind în margine de vreme

că s-ar fi scris demult, pe cine știe unde,

trei romane triste și puzderii de poeme

unde trupu-mi tânăr și rănit s-ascunde.

Și din cer aflam pe un alt tărâm deodată

că poeţii niciodată în stihuri nu mai mor

și că doar o litera de plumb, nereciclată,

poate să rescrie un final de lume și de dor.

Palidă de-atunci pe boltă stăpânește luna

până gândul prelucrează înaltele porunci,

și din ceruri cânturi se dezlănțuie furtuna

pentru acei ce suntem tari ca niște stânci.



Prefaceri

În lume nu ştiu cine mai cântă din frunze

şi cine scrie pe-o galactică stea tresărind

când roua albă s-aşterne pe netede buze

iar făcliile nopţii pe un umăr se aprind.

Dar, iată, că vremea-i veşnic ursuză, sucită -

nu mai tresare când trece-n temutul ei nor

iar peste glia de aur umbra-n lumina vrăjită

decorează câmpia cu o ciudată idee de zbor.

Vântul nebun de pădure rătăcind în talazuri

ca un vârf istoric din nordul furtunii venind

mai urcă pe vele bătrâne și triste barcazuri,

trecând prin stranii oceane ce tresar licărind.

Uite, se clatină lumea ca un rânjet de fiară

ce se transformă în tainică și ireală himeră

și din prea înalturi pornesc acum să tresară

universuri vibrând într-o apocaliptică sferă.



Pe pământ ca o umbră

Plină de mânie, lupoaica venise spre mine

iar eu de groază printre oameni am fugit -

m-a urmărit cu ochii o oră-ntreagă şi în fine

când m-am întors spre dânsa, i-am vorbit:

Ce vrei tu, zgripţuroaică searbădă a lumii

de ce prin bozii de toamnă mă urmăreşti?

iar colţii ascuţiţi, mi-i arăţi în galbenul lunii,

şi-mi spui ce rea fiinţă prin lume mai eşti…

Şi uite că de tine, lupoaico, nu-mi pasă-n veci

chiar de urli în noapte pe la tăcute ferestre

spunându-mi că din ele tu niciodată nu pleci

şi rămâi spânzurată-n lumini atât de terestre.

Şi, vai, ce urlet trimiţi de-a lungul pădurii

şi-ameninţări cumplite prin norii semeţi!

Dar te ochesc, precum odinioară străbunii,

te nimereau cu ascuțitele noastre săgeţi.

Şi crede-mă himeră ce luneci din nicăieri

că-n palida iarbă nicicând nu vei pătrunde

şi că pe urme-ţi calcă vitejii nopţii străjeri

să te prindă în șuvoiul năvalnic din unde.



Un mare turnir

Nu-mi pasă, tigrule, că te ţii de mine urlând

de parcă cobori din neant pe rotundul pământ -

eu sunt cel ce calcă pe bolta de cer luminând,

precum ademenirea de albe sirene prin cânt.

Nu-mi pasă că te strecori cu blana ta lungă

care flutură astăzi ca o trenă-n viscol şi ploi

în timp ce pe marile ziduri cu ţipăt m-alungă

pasărea albă ce se întoarce cu zborul în noi.

Nu-mi pasă că iar mă strigi pe nume de copil

şi nici că te ştiu purtată-n galop pe viile zări,

e destul că în tine-i un Soare luminos și subtil

ce vine pe-o creanga de ulm şi din trei irizări.

Nu-mi pasă că vântul adie pe-aripa unui zefir

purtându-te, tigrule, pe atâtea tăcute culori

şi nici că sub boltă începe azi un mare turnir

între tine şi cel ce s-o naşte pe crucea din nori.



Povestea asinului

Când liberul asin vine pe pajiștea milei

mă întreb prin care viaţă el a mai trecut

și-n care oră tristă dintr-un răstimp al zilei

sălbatica-i ivire prin în lume s-a pierdut?

Şi nu-mi răspund, deși-nspre mine îndată

asinul vine cu ochii blânzi învăluiți în rouă,

știind că-n suflet s-a mai deschis o poartă

pe care intră sprinten ca o poveste nouă.

Și-n clipa care trece în jur nu mai rămâne

decât un fum subțire peste o cărare ninsă

plecând din algoritmul trist al unui mâine

spre un destin ambiguu de lacrimă prelinsă.

Târziu pe firava-i spinare, Iisus trece-n iubire

şi umbra-I simte calea dintr-un pios trecut

spre care văd genunchi plecaţi întru smerire

cu Steaua care-L poartă prin ceru-I neștiut.



Din copilărie*

Cumpără-mi, mamă, acest câine

şi iartă-mă că n-am uitat să ţi-l cer!

Cumpără-l pentru el, pentru mine

chiar de la crudul urbei hingher.

Uite, mamă, ce blânzi ochi mai are,

tu crezi c-ar putea să muște un om?

Promit să-i dau mereu de mâncare

și casă din stele să-i fac sub un pom.

Cumpără-mi, mamă, frumosul câine

că uite ce mare și bun m-am făcut

și-astăzi tot ce eu mai cer, de la tine,

e acest câine prin chinul lumii trecut.

*Se dedică, cu dragoste, nepotului meu Filip!

Cumpără-mi, mamă, ființa nătângă

ca o mare și nostimă jucărie de pluș,

că uite ochii lui sunt gata să plângă

și-i tremură-n frunte o pată de tuș.

Hai, cumpără-l, pentru el, pentru mine

în magia acestei prea luminate întâlniri,

că nici să plâng acum nu-mi mai vine

când în brațe strâng trupul acestei iubiri.

Pe cărarea albă însă dintr-un oftat de clipă

vremurile par că nu au noimă și nici stare

cărțile parându-mi doar o zbatere de-aripă

ori vreun semn din ceruri sau de întrebare.



Despărţire

Bătrâne, ce dor cumplit mi-a fost de tine

și prin câte întâmplări mirabile-am trecut

de nu te mai aflam trecând pe lângă mine

prin crugul nevoinţei în care m-am zbătut.

Îţi cer acum o vorbă ori un crâmpei de cânt

din tot ce aveai să-mi spui demult, străine,

ori să învăţ cum apa vie umblă sub pământ

şi cum răsuflă vremea în timpul care vine.

Tot mai credeam că o să mă chemi sub tei

s-ascult prin timp cum plânge singur lemnul

când pomul tânăr cade răstignit sub stei

și ni se sparg prin case oglinzile și semnul.

Şi cât de liber eşti pe drumul sfânt şi nins

cu astrul nopţii necontenit purtat în mână

când ca un rege antic, solemn şi neînvins

te reclădeşti prin spaţiul mistic în furtună.

Tu nu mă vezi, prietene şi crede-mă nici eu,

fiindcă pornim pe axe de-a pururi separate

dar iată că-n lumină spune eternul semizeu

că trecem iarăşi pragul plantelor nemoarte.



Alte chemări nu pot avea

Eu, poate, mă lovesc de un ferm şi rece zid

tot ridicând privirea către umbra-ţi surdă

spre care mă împinge chemarea ta din vid

pe unde zburdă-n vreme fiinţa mea zăludă.

E prea târziu şi iată vântu-n inimă cum bate

iar tu-mi apari acum dintr-un trecut plebeu

prin care vremea strigă voind a ne desparte

de tot ce nu ştim încă, dar se va şti mereu.

Acum mi-e încă liber şi mai paşnic drumul

şi totuşi felinarele sub vremuri reci se sting -

în cântece mai zboară frunzişuri cu duiumul

prin timpul care iată nu pot să-l mai resping.

Şi, crede-mă, în van nu pot chemării să strig

nici valul să-l opresc grăbit din amplu-i mers

şi parcă însingurat mă simt cuprins de frig

iar din memorie atâtea cuvinte mi s-au şters.



Din povești siberiene

O, și cum mai răsună, cum mai răsună

văzduhul prea alb al eternizatei taigale,

ruseasca pădure ce vântul o înstrună

prin aspre armonici cu plânsuri de jale.

O, câini divini, ce trag nesfârşitele sănii

pe care cineva nestrigat le tot amână,

cum de mai stau printr-atâtea dihănii

răsărind prin zăpezile aprinse pe lună?

O, cum crişcă, lupi prin asprele geruri

de frica celor ce mai vor să-i împuşte

cu salve de arginturi căzute din nouri

prin hulpave guri ce sunt gata să muște.

O, și cum bate polarul vânt pe sub șenile

şi fulgeră abuziv în luminiș de mesteceni

transmițând cumplite mesaje în noile zile

și-un salut arbitrar de la foștii prieteni.

Răsună taigaua, să tot asculţi cum răsună

ca un fluier din veacuri ce-o vrea deturnată

într-o viața abruptă şi cumplit de păgână,

rusească Siberie, prin lumi etern vinovată.





Înaltele spaime

Ştiu cum vine timpul, prea viu şi anacronic,

pe sub marginea lumii târzii şi concrete

pe unde destinul s-abate cu pas melancolic

şi-ascultă cum ţipă pe urme tardive regrete.

Încotro se mai plimbă, prin înaltele spaime,

pădurea din ochii secatelor lacuri păgâne

când cerul s-a întors şi vrea să-şi destrame

visări din lumea-simbol, de azi şi de mâine?

Acum, nimeni, chiar nimeni nu mai răspunde

de parcă suntem iar condamnați la tăcere

iar noaptea vine tiptil prin spoturi de unde

şi strigă că ni-i trupul sfâşiat de multă durere.

Da, vine timpul târziu şi mereu nestatornic

iar noi ne supunem ca nişte miei la jertfire

şi parcă cineva ne priveşte din lume, ironic,

când fugim brownian de-o pretinsă iubire.


1Conf.univ.dr., Universitatea Danubius din Galaţi.


Refbacks

  • There are currently no refbacks.
Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution 4.0 International License.