Danubius Universitas, Vol 1, No 2 (2019)



Troițe lirice


Luminița Potârniche1


Calm

calmul este despre pisici și toarceri mângâietoare

blănuri gri trecând nepăsătoare

pe lângă ziduri gri cu alungite umbre de șoareci țipând

noblețea aparține animalului de pradă

indiferent la frică artist suprarealist

decorând toți pereții bibliotecii de fabule

calmul e despre toleranța intolerantului despre spaime

care nu își mai recunosc monstruoșii generatori

și ca urmare tac și se culcă

se fac colac unele tărcate cenușii decolorate de soare

sobe încălzite cu trucurile speciei

sfârâit de alint în seară jucăușă senilă

după uși calm de nevoie atașament de pături în carouri

și blândețe hrănită cu propria ta blândețe

care și ea demult odată a vânat animale mici



Frici inspirationale

cade ghiara unui animal fabulos

lângă mine umbrei i se face frică

nu-mi deschid aș putea avea în mâini

leșul unei fiare carbonizate

poetul care intrase odată cu mine

a plâns a jelit

a inventat niște metafore

și a fugit luându-mă și pe mine

un romancier va trebui să intre aici

și să se sature de imaginație

am în brațe trupul cald al memoriei

îi pieptăn perii de lup

în răspăr mă dau cu singurătatea

pe lângă fiarele cele blânde

de mă vor devora pe mine

le voi rămâne



Inversând

atât de despărțiți și atât de umăr lângă umăr

în aceeași oglindă, uitându-ne unul la celălalt

și imitându-ne gesturile.

de la un anumit punct, ne inversăm.

tu faci bagajele mele pentru penitență,

eu fac bagajele tale pentru eliberare.

ne smulgem unul altuia stările acelea ciudate

ascunse în comune obiecte

și, parcă, uzura devine cea mai înduioșătoare

trăsătură de caracter.

eu bocesc cu capul pe valizele jupuite,

tu plângi boccele și saci și ranițe soldățești,

ce jale stă împachetată în foaia de cort,

în lăzi de campanie și aiurea,

prin funduri de sertare încleștate-n pereți.

dublu fund are rămânerea,

depunerea e o chestiune gravitațională,

o lași să-și facă treaba sau o împiedici,

așa cum și mâna infectată de brutalitate

stă atârnând și nu se decide asupra locului de odihnă,

o noapte la tine, o noapte la mine

și, între timp, o zi care vine fluierând, ca o mierlă pedepsită,

un cântec cu prea mult alb.



Sanatoriul guvizilor

te poți însănătoși amintire bolnavă

într-o zi în care briza nu bate ci vindecă

într-un hotel fantomatic ca un sanatoriu al guvizilor

am stat ce am stat apoi un pescar

ne-a înșirat pe ață și ne-a vândut pe noi nouă

câte parale să facă oare ceea ce nu are preț

precum tropăitul armăsarului de mare

când pe țărm nu-i nimic stabil

stabilopozii au venit mai târziu când sfoara

cu care noi fusesem legați se rupse

și ce era mare marea a luat

hotelul însuși nu mai există nici o vindecare

în sanatoriul de șire de pești

cine să-i fi mâncat pentru că noi

în mințile noastre nu aveam dinți

doar o inimă știrbă care apoi a murit de foame

amintirea asta nici n-a existat

dar mi-a zis să o caut



Oamenii fac troițe ca să aibă unde-și scrie numele

de cum mă îndepărtez de periferie

și mă apropii de centru

scad gunoaiele apar

doi iepuri trei ouă iarbă

ăștia au scos toți trandafirii

între borduri numai ploaie



ajung la troiță

e o zi din acelea de demult

aud sonetele cum bat

ceilalți scot biserica Sfânta Sofia din pământ

și țevile de apă ale mamei din filet



casa stă pe o temelie de apă

o aud pe mama plângând

dar cred că de fapt eu plâng

mama doar ascultă sonetele

care scot o biserică din pământ



trec acum pe lângă troiță

și mă închin mamei în gând

plouă Dumnezeu e iarbă ploaie pământ

e tânăr și nu are habar de troița asta

pe care e o plăcuță de marmură

cu multe nume

nici unul nu este al Lui



în fiecare seară clădirea gării

fuge după un tren ruginit

pe care e scris cu o cretă albă

orient express doar dus



în fiecare dimineață un impiegat

lipește pe priveliștea jupuită

o fotografie a unei gări

care nu a văzut nici un tren





Animale în oglindă

simți uneori că animalul din tine

îți împinge cu labele murdare

oasele feței cumpăna dintre frunte

și pomeții umanizați târziu

mai către coada șirului

de lungi priviri în oglinda

cea pentru oameni



te trezești așa deodată

hlizind ca un nebun

la posterul acesta cu figură animalieră

neidentificată

pe care ți l-a lipit cineva

pe apa oglinzii



tu zici zât

tu zici marș

oglinda te privește liniștită

și nu zice nimic

doar ție îți vine să fugi

mâncând pământul



astăzi nu ai curajul să vezi ce ești

vei încerca mâine

cu o bucățică de carne de înger

ai citit asta într-un manual

de domesticire


1Poetesă, Galaţi.


Refbacks

  • There are currently no refbacks.
Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution 4.0 International License.