Danubius Universitas, Vol 1, No 2 (2019)



Maramureş şI Austrie



Ioan Humă1



Maramureş, Maramureş, rătăcit în falsul iureş

Iată-mă, după ceva mai mult de 60 de ani, din nou în Maramureşul legendar. Atunci, soseam la Moisei cu părinţii şi fraţii pentru câteva zile, întâmpinaţi de un călugăr, vechi prieten de-al Tatei. Mă marcase puternic podoaba verde-verde a locului şi o aşezare a lucrurilor, pe care o vedeam fără însă a o înţelege prea bine. Veneam din Iaşul purtând încă rănile bombardamentelor din ’44, cu străzi pe jumătate blocate de molozul ruinelor. Multă veme m-am refugiat apoi în amintirea compensatorie a acelei iniţiatice călătorii.

Acum, cu soţia şi bunii noştri prieteni Adriana şi Adrian B., după popasuri făcute între timp pe culmile Ceahlăului, intrăm pe tărâmul maramureşean al făgăduinţei. L-am străbătut de la un capăt la altul, când cu încântare, când cu strângere de inimă.

Văile şi vârfurile, plaiurile, pajiştile şi poienile sunt aceleaşi de cum le văzusem dintâi, de o blândă lumină, plasate parcă nu întâmplător într-un raport armonic, numai bun să-l facă pe om fericit: toate cu faţa la soare, pământ ca o floare. Întind braţele să-l cuprind pe de-a-ntregul şi-i simt respirarea adâncă. Mă întorc stenic în copilăria-mi, a unităţii nediferenţiate cu lumea.

... Dar pe măsură ce urcăm pieptişul la mânăstire, privirea se opreşte mai atent spre vale, unde zăresc sufocante întocmiri gospodăreşti, îndeosebi case din beton, una mai mare decât alta, trădând orgoliul – în realitate depersonalizant – al micilor îmbogăţiţi de la fostele mine, de la tăiatul sălbatic al pădurilor sau de la munca în străinătate. O asemenea contradicţie dintre geniul locului şi mâna habotnică a omului e aici, dacă nu greşesc, mai evidentă ca oriunde. Dureros de evidentă! În drumurile făcute mai apoi prin satele din jurul Borşei, rămânem la aceeaşi descurajantă constatare. Doar arareori răsare printre betoanele grele câte o casă mai veche, păstrând măsura şi echilibrul locului. Altfel, creşte totul la voia întâmplării, dincolo de orice preocupare a forurilor locale, vinovate, ele până la urmă, de eşecul veritabilei modernizări.

Cazaţi la o pensiune („Lăcrămioara”) în plină atmosferă sătească, cerem la un moment dat lapte, că ţuică cu gust chimic era din belşug. Mare ne-a fost însă mirarea că, într-o zonă în care vitele sunt atotprezente, laptele ne-a fost adus de la magazinul din colţul uliţei („market”, se înţelege!) într-o cutie de carton îmbuteliată în Ungaria. Halal comerţ românesc, halal turism sătesc maramureşean!

În ziua următoare, dornici de o întoarcere nostalgică în trecut, pornim în excursie montană cu „Mocăniţa”. Mă atrăgea ideea unei călătorii „primitive”, cu zgomotul sacadat al roţilor de tren, cu fumul de cărbune, cu impiegatul şi conductorul de modă veche şi, desigur, cu şuieratul de rigoare al micii dar nervoasei locomotive cu abur, conduse de fochistul ei „negru”. De bună seamă, le-am avut pe toate, dar într-o experienţă şocant de frustă, fără vreo regie căutată subtil. Am avut de-a face cu pura stângăcie a unei operaţiuni desuete; inconfortul era absolut agrest, departe de impresia subtilă a jocului căutat, cu provocări ce să fi dat excursiei farmecul autenticităţii. Acesta din urmă nu ţine însă de precaritatea nemijlocită şi agresivă, ci de starea de lucruri ce doar o sugerează.

Cum nu se putea altfel, am ajuns, în altă zi, şi la „Cimitirul vesel” din Săpânţa. Faţă de aşteptările noastre, ne-a izbit aerul lui prea urban, văduvit de aura specifică, îndemn la gând metafizic. Mai mult, cimitirul deja se imită pe sine, pierzând din ceea ce cred că a fost emblema sa de început. Presupusa lui „veselie” este mai mult o tristeţe cenuşie. Morala inscripţiilor a devenit cu timpul nud-moralizatoare, fără discretul ecou sapienţial al textelor mai vechi.

Sosim apoi în Sighet, la închisoarea-muzeu a jertfei româneşti întru anticomunism. Trecem cerniţi pe holuri, intrăm în fostele celule ale martirilor neamului. Într-una şi-a dat ultima suflare Iuliu Maniu, în alta – marele istoric Gheorghe Brătianu. Pare că le descopăr în semiîntuneric privirea împietrită; duhul lor, nemurit ca un cristal, a intrat în zidul rece, eternizând clipa Marii lor treceri.

...Şi au venit astăzi campionii noii democraţii, politrucii kominternişti de altă dată ori urmaşii lor să ne facă procesul comunismului. Bineînţeles, nu al judecării internaţionaliştilor paukerişti, duşmani ai neamului românesc, aceia care au declanşat holocaustul roşu împotriva fibrei româneşti!

Păstrând în suflet sentimentul frustrării istorice, ajungem apoi la aşezământul bisericesc al Bârsanei. Satul prin care trecem nu anunţă grandoarea locului ivit deodată în calea noastră. Bârsana e o fericită îmbinare a potenţelor spaţiului cu ceea ce a făurit mâna artistă a constructorului în lemn. Întregul meşteşug ţărănesc, tehnică seculară, se subsumează unei elaborate arte, de cea mai echilibrată expresie arhitecturală a edificiilor, plasate fericit în ambient. Totul dă o senzaţie de trăinicie şi de lumină, de regăsire spirituală. Deşi sunt din lemn, construcţiile urcă spe cer cu demnitate faustică, înfruntând timpul. Mă simt aici răsplătit pentru întâlnirea cu adevăratul Maramureş, egal cu sine în vremuirile entropice. Renaşte în mine speranţa; Meşterul Manole n-a murit, el reclădeşte tăcut România adâncă, reazem în tulburările veacului.

Periplul maramureşean, drum în spaţiu, a fost pentru noi şi un drum în timp: timpul regăsirii constantelor vieţii, al regenerării identităţii în orizontul certitudinilor simbolice.

6 august 2017, „Ziua schimbării la faţă”, Borşa



Austrie, Austrie, nedreptatea ta ne mistuie!

E început de septembrie. Suntem, soţia şi cu mine, în drum spre Austria. Din Iaşi, plecăm mai întâi la Galaţi, de unde, împreună cu aceiaşi buni prieteni, Adriana şi Adrian B., pornim a doua zi spre Timişoara. Drum lung, cu ochii aţintiţi spre zare. Frecvente încetiniri ori blocări în trafic pe şoselele noastre ca vai de lume. Spre seară ne apropiem de oraşul de etapă, precedat de localităţi precum Recaş, îmbâcsite cu oribile palate ţigăneşti dând impresia că ne-am afla într-o altă lume, a visului urât. Mă întreb cum de-au aprobat edilii asemenea hidoşenii care transformă România într-un spaţiu asiatic terifiant?

A doua zi, cu emoţie, ne îndreptăm spre Ungaria, pe al cărei pământ păşesc pentru prima oară. Aici dispar buruienile copleşind drumurile de acasă, aşezările sunt mai îngrijite, urbanitatea lor rurală mult mai evidentă. Intrăm după o vreme pe autostradă; ea înghite facil kilometrii ce ne despart de Budapesta. În capitala maghiară vizităm câteva dintre reperele sale emblematice. Mergem, privim, privim şi mergem. Nmic însă din starea turistului nu mă însoţeşte; ceva ca un oftat indefinit mă cuprinde. Pasul meu calcă pe urmele atâtor români trecuţi în vremi prin aceleaşi locuri, purtaţi de nevoile lor nestinse. Ceea ce parcurg fizic în prezent nu e decât actul imediat al plonjării într-un trecut al luptei căuzaşilor ardeleni, nevoiţi să-şi caute iluzoria dreptate şi pe aici.

Istoria noastră încă doare. De ce ar trebui să o uităm acum, că ne integrăm în UE? Putem să nu o retrăim vindicativ, e chiar necesar, dar a o uita înseamnă a trece în neant suferinţele celor ce cu jertfa lor au clădit unitatea neamului. Poate că ne-am grăbit, în avântul modernizării noastre şi în climatul cultural al spiritului critic junimist, totuşi timid în raport cu inerţia fanariotismului încă prezent în mentalităţile şi practicile guvernării de după 1859, poate că ne-am grăbit, spun, să minimalizăm ironic prezumatul aer de vetusteţe al modelului cultural al Şcolii Ardelene, implicit al proiectului ei de emancipare naţională. Am mizat, în recuperarea ritmurilor sincronizării europene, pe soluţia, dovedită insuficientă, de factură secularizată, pe curentele sale culturale, masonice şi pe aportul monarhic extraneu, ignorând ceea ce ar fi reuşit să fie o racordare de conţinut valoric şi atitudine europeană intrinsecă, nu afişată prin forme fără fond. Am ratat dialogul spiritual integral cu Occidentul, angajând deopotrivă opţiunile creştine comune, îndeosebi cu Roma catolică spre care se îndreptaseră cu atâtea speranţe de emancipare uniaţii la început de secol XVIII. Cred însă că şi Papalitatea a ratat întâlnirea adevărată întru valorile comune, preocupată să se înstăpânească în Ardeal asupra pământurilor şi mânăstirilor, în timp ce în Ungaria romano-catolică nu primise decât drept de folosinţă pentru astfel de bunuri imobiliare. Este grăitor, în acest sens, Concordatul semnat cu statul român în 1927. Iar astăzi este la fel de problematic dialogul cu Roma întrucât, între altele, îndrumarea ecleziastică a greco-catolicismului românesc ispiteşte, după cum par lucrurile, catolicismul maghiar. A se vedea măcar unele aspecte din Basarabia. Rămâne însă vie propensiunea spre integralitatea spirituală europeană asumată de corifeii Şcolii Ardelene, nevalorizată şi nevalorificată în sâmburele-i originar în timpul ce a urmat, deşi un Cuza i-a intuit oportunitatea.

...Cu astfel de retrospective gânduri, la ceas de amiază ne îndreptăm spre Austria, urmând drumul unei cornişe montane deschise luminos în faţa întinsei Puste. O senzaţie de împăcare sufletească ne învăluie pe fondul acordurilor mozartiene susurând intimizant în habitaclu. Înainte de a ocoli Viena, ce aveam să o vizităm la întoarcerea din zona montană a Schladming-ului, unde urma să stăm o săptămână, trecem pe lângă sediul OMV, societatea comercială care a înghiţit PETROM-ul, cel de cinci ori mai mare ca personal şi cu un fond valoric, inclusiv rezervele gazopetroliere, infinit superior ca potenţial economic. Privind locaţia OMV, nu mă gândesc să fac proces de intenţie firmei austriece; ca toate entităţile capitaliste, ea nu urmăreşte decât câştigul gol. Guvernanţii noştri corupţi (pe atunci pesediştii) au scos la mezat coroana industriei româneşti. Dincolo de toate, au vândut-o unei firme străine cu capital de stat. Şi atunci unde e în acest caz privatizarea mult lăudată?

În zilele cazării montane am bătut numeroase drumuri: la mânăstiri şi cetăţi, pe vârfuri de munte şi gheţari, prin chei cu cascade ameţitoare, în sate lacustre şi mine de sare, toate cu amenajări turistice exemplare. Natura munţilor Austriei, cât de minunată ni s-a arătat! Nu am bănuit că există un echilibru atât de fericit între om şi natură. E vorba, evident, de dărnicia naturii, a proporţiilor dintre înălţimi, coline şi văi, dar e vorba în aceeaşi măsură, cum pot observa, şi de prezenţa activă a omului, complinitorie şi modelatoare de spaţiu. Păşuni întinse, poiene largi cosite mecanic la zi desenează o topografie atent nivelată la unghiul natural al locului, de zici că aşa le-a croit natura dintru început. Recoltarea ierbii, o adevărată agroindustrie, beneficiază de utilaje de o înaltă eficienţă. E un adevărat spectacol să urmăreşti, cum am făcut-o noi cu ochi miraţi, fazele lucrului campestru, finalizate cu stivuirea baloţilor înfăşuraţi protector. Or la noi, de pildă în munţii Ceahlăului, pe terenurile fostelor păduri de brad şi pe fâneaţă au invadat alunii şi plopii; pământul denivelat este greu de exploatat mecanic. O zi de cosit îl costă pe bietul muntean îmbătrânit 150 lei, plus mâncarea, ţigările şi băutura pentru cosaş. Cât despre productivitate, nu mai vorbim! Unde sunt – şi în această direcţie – iniţiativele şi facilităţile guvernului, ale consiliilor locale şi asociaţiilor profesionale? Mă refer la fapte, nu la vorbele frumoase. Am avut prilejul onorant să stau de vorbă vara aceasta, la Ceahlău, cu Radu Rey, recunoscut cercetător al civilizaţiei carpatice, iniţiatorul marilor proiecte de dezvoltare montană, cu specificul ei şi cu strategia pe măsură. Cărţile lui, elaborate pe întinsul unor decenii, sunt rodul experienţei de o viaţă, fără să fi avut, cel puţin până acum, ecoul aşteptat la forurile birocratice în domeniu. Mai degrabă Academia Română, cum am înţeles, are a-i oferi un sprijin în crearea la Vatra Dornei a unui institut de cercetare menit să implementeze soluţii de revigorare zonală.

...Dar să mă întorc la rememorarea impresiilor asupra civlizaţiei „săteşti” austriece, rururbanizată şi integrată unui circuit turistic de mare frumuseţe şi de performanţă, preocupat să ofere călătorului servicii de ţinută culturală reală şi de loisir activ. Drumurile şi potecile montane, minuţios amenajate, par că aşa s-au format de la sine. Eşti îndemnat să îmbrăţişezi colţurile de plai într-o bucurie vitală a mişcării. Numai că aici fiecare întrupare spaţială se leagă de celelalte într-o armonie întregitoare; devii pe neştiute cutia de rezonanţă a tot ce te învăluie. Însăşi plasarea în cadrul fizic a aşezărilor omeneşti este un fapt de cultură, nu doar de vieţuire ori, ca la noi încă, de supravieţuire. Înălţimile îmbrăţişează locuirea precum palma cuprinde puiul de pasăre; casele par crescute natural din locul anume destinat, precum copacul în lumină. Nicio extravaganţă estetică în proporţii ori culoare nu se observă. O construcţie nu e la fel ca alta, însă toate degajă imaginea unitară a fiinţei colective.

Dar zilele desfătării montane au trecut repede. În drumul întoarcerii spre Ţară, ne oprim în Viena după ce parcurgem autostrăzi cu viaducte şi tuneluri, lucrări de artă demne de a fi invidiate până şi de elveţieni. Mă întreb şi aici ce s-a făcut cu banii împrumutaţi pe dobânzi grele pentru drumurile noastre? Unde sunt ele, dar unde sunt banii luaţi pentru ele?

Capitala austriacă păstrează, cel puţin cât am putut vedea, un aspect geometric, monocolor şi rece. „Vesela Vienă”, clişeu din lecturi anterioare, nu o descopăr în pasul meu, e drept, cam grăbit; mai degrabă evanescenţa atmosferii imperiale de altădată, căreia bătrâna capitală îi păstrează vie memorie, cu efecte turistice bine gestionate. Însă concertele clasice ale filarmonicilor par a oferi calupuri muzicale prea ...turistice, de consum, concentrând armonii standardizate, revărsare de forme sonore apte să încânte senzaţia, fără a antrena pe măsură fiinţa receptoare. Muzeele consacrate oferă privirii, între altele, picturi clasice renumite or impunătoare obiecte de tezaur. Ele fac şi astăzi proba grandorii imperiale de odinioară, susţinută însă pe jugularea libertăţii popoarelor ocupate, inclusiv a unei bune părţi a românimii. Câţi de-ai noştri n-au venit aici să-şi plângă nedreptăţile – de la Horea la memorandişti –, dar s-au întors cu mâna goală! Nu pot uita, în acest context, nici trădarea lui Carol I; printr-un tratat secret încheiat cu Habsburgii, el se obliga să persecute pe ardelenii ce-şi câutau sprijinul românilor extracarpatici pentru cauza eliberării lor! Încât, pot spune cu îndreptăţire că noi am pornit pe calea unităţii europene nu din 2007, cu ce oferim şi primim astăzi în cadrul structurilor integratoare ale UE; am pornit mult mai devreme: cu obolul dat, cu frustrările istoriei noastre, dar şi cu ce am visat din veac să împlinim. Ne-am sublimat frământul în generoasa adeziune la valorile europene, fundament al năzuinţei formative a românilor. Însă răsplata aşteptării – întâlnirea demnă cu membrii familiei europene –, ar fi să rămână o satisfacţie exterioară dacă nu ar păstra ecoul filtrant al tristeţilor ce mântuie sufletul. Efigia lor metafizică se regăseşte în tremurul izbăvitoarelor acorduri ale Baladei Porumbescului, trecut şi el, ca şi Eminescu, prin Viena oglinzilor împilătoare!

12 septembrie 2018,

Viena


1Prof.univ.dr., Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi.


Refbacks

  • There are currently no refbacks.
Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution 4.0 International License.