Alina Beatrice Cheșcă, această minunată căutătoare de miracole sau fata cu un singur Dumnezeu (chiar dacă, spune ea, se roagă în toate limbile pământului prin biserici, moschei și temple), se află, cu noua-i plachetă de versuri, într-o adevărată și vie expansiune a sinelui către lumina gravă, limpezitoare, a autodefinirii. Și aceasta, pentru că noua și temerara ei construcție poetică tinde, miraculos, către o acută nevoie de înțelegere, de sublimă clarificare a universului său interogativ, mereu aflat dincolo de firescul și intensitatea existeței sale. Nu întâmplător, Jurnalul Soarelui se deschide, declarativ, cu un citat din Stendhal: “Sufletul meu e un foc ce suferă dacă nu arde cu mari flăcări“, ceea ce conduce la ideea, deloc comună, a aspirațiilor poetei către înalturi, către valorile perene ale versului născut din predestinare și har. Așadar, aspirația poetei nu este obișnuitul (flăcăruile mici, palide), ci măreția acestui fenomen, al arderii, care, prin manifestarea sa, inedită (de vâlvătaie) domolește, precum apa, durerea în sine, cea din interiorul doar bănuit al sufletului nostru, evident în geografia misterioasă a trupului. “Suntem amanții luminii și mării”, spune poeta, în Jurnalul Soarelui (ce dă titlul acestui volum), părând că se dăruie cu totul spațiului, imensității care ne copleșește, mereu trimițându-ne către jocul fabulos al luminii.